Şi au venit la El Iacov
şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom
cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să
vă fac? Iar ei i-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi
altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Acestea erau gândurile şi doririle care îi
urmăreau pe aceşti doi ucenici chiar în ajunul sfârşitului cumplit, pe care
avea să-l îndure Învăţătorul lor! Aceasta este firea omului învârtoşată,
grosolană, pe care Domnul, Vindecătorul, căuta să o înmoaie şi să o
îndumnezeiască! După ce întărise şi tot repetase că "şi mulţi dintre
cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi", această învăţătură a fugii de mărirea şi de
slava lumească, după ce dăduse pilda supunerii faţă de Voia lui Dumnezeu şi, în
cele din urmă, după prevestirea cumplită a ultimei Sale umiliri şi suferinţe
nedrepte - aceşti doi ucenici ai Săi, care erau dintre cei mai apropiaţi, se
osândesc pe ei, prin căutarea răsplătirii şi slavei lor de la Domnul! Gândurile
lor zboară de la suferinţele cumplite prevestite ale Domnului, ei se gândesc
numai la slava Lui cea mai dinainte spusă. Ei cer partea leului din această
slavă, numai pentru dânşii: să stea unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga
Domnului când El va veni să împărăţească! Cel fel de prieteni sunt aceştia care
nu sunt prinşi de suferinţă, la gândul tuturor suferinţelor prietenului lor,
care aveau să vină? "Voi sunteţi prietenii Mei!" (Ioan 15:14), le-a
spus Domnul. Iar ei se poartă cu atâta necugetare faţă de suferinţele Lui şi
îşi cer partea lor - şi aceasta pare foarte îndestulătoare - a slavei care va
fi a Lui, numai după umilirea, sudoarea, vărsarea de sânge, suferinţa şi
durerea prin care avea să treacă. Ei nu cer să fie părtaşi la suferinţele Lui,
ci numai la slava Lui. Dar pe ce bază învinuim noi pe aceşti doi fraţi? S-au
întâmplat toate astea pentru a scoate la iveală stricăciunea adâncă a firii
omeneşti. Căutarea slavei fără suferinţă de către Iacov şi Ioan este căutată de
către toţi urmaşii lui Adam - întotdeauna slava fără suferinţă. Ori de câte ori
vorbea Domnul despre slava Lui viitoare, El vorbea întotdeauna şi despre
suferinţa care va fi mai înainte. Dar Apostolii Lui, ca şi ceilalţi oameni,
voiau să sară peste suferinţă în slavă, în chip nemijlocit. Oamenii de până în
ziua de astăzi, care nu cunoşteau tainele suferinţei lui Hristos, legătura
dintre suferinţă şi viaţă, între durere şi slavă, nu puteau pricepe ce se
întâmplă. Ei îşi doreau mereu să vină o zi cînd se va despărţi viaţa şi slava
de suferinţă şi durere, binecuvântând şi însuşindu-şi cu tărie doar partea cea
dintâi, dar hulind şi neprimind cealaltă parte. Aceasta au încercat să facă
Iacov şi Ioan în această împrejurare; şi, făcând aşa, ei au dat la iveală nu
numai propria lor slăbiciune, ci slăbiciunea întregii omeniri. Şi Domnul nostru
dorea ca slăbiciunile nici unuia dintre ucenicii Săi să nu rămână nescoase la
iveală, pentru ca astfel să poată primi ajutor întreaga omenire. El a venit ca
Doctorul şi Izvorul Tămăduirii. Slăbiciunea omului a fost descoperită prin
Apostoli şi, în sfârşit, vindecarea şi puterea lui Hristos se făceau văzute
prin ei. Cu acest prilej, Domnul i-a pus încă o dată pe Apostoli faţă în faţă
cu chipul suferinţei Lui şi al slavei Lui. Pentru fiii lui Zevedeu, aceasta a
fost o ispită la care nu s-au putut împotrivi,
şi au căzut: ei au ales slava şi nu au primit suferinţa. Domnul a dorit să
smulgă ultima urmă de trândăvire din sufletele ucenicilor Săi, înainte de
răstignirea Sa. Cuvintele Lui despre suferinţă şi slăvire au apăsat cu putere
mare asupra sufletelor celor doi şi, prin această apăsare, El a curăţit din
sufletele lor ultima rămăşiţă puturoasă a mândriei. Domnul a săvârşit această
lucrare duhovnicească asupra sufletelor celor mai iubiţi prieteni ai Săi, atât
pentru sănătatea lor, cât şi pentru a noastră.
Nimeni dintre noi să nu creadă că
este deja vindecat de slăbiciunea sa păcătoasă, chiar dacă acesta s-a ţinut
departe de rele vreme îndelungată şi a postit şi a făcut milostenii, chemându-L
pe Domnul Iisus în ajutor. Aceşti doi Apostoli petrecuseră trei ani în prajma
Domnului întrupat; ei L-au văzut la faţă, au primit învăţătura din gura Lui, au
fost de faţă la minunile Lui, au mâncat şi au băut dimpreună cu El şi apoi,
după toate astea, şi-au arătat rănile lor încă nevindecate ale deşertăciunii,
ale iubirii de sine, ale cunoaşterii nelucrătoare lumeşti şi ale neputinţei
duhovniceşti. Ei mai aveau încă gândirea de evrei, nu de Creştini: ei mai
credeau într-o împărăţie pământească pentru Mesia, în biruinţa Lui pământească
asupra vrăjmaşilor Lui şi în puterea şi slava Lui lumească, ca şi puterea şi
slava purtată de către David şi Solomon. O, creştinilor, gândiţi-vă şi
hotărâţi: cum vă veţi vindeca de rănile voastre şi cum veţi ajunge la
desăvârşirea smereniei şi ascultării faţă de Voia lui Dumnezeu, când aceşti doi
fraţi minunaţi nu au fost în stare să dobândească aceasta în cei trei ani, pe
care i-au petrecut în legătură neîntreruptă, nemijlocită, cu Dumnezeul Cel viu?
Ei au dobândit aceasta mai târziu, când Duhul lui Dumnezeu a pogorât în chip de
limbi de foc în inimile lor, aprinzându-i cu iubire pentru Hristos. Atunci, ei
nu au râvnit slavă fără de suferinţă,
dar, ruşinându-se de mândria lor de odinioară, au împărtăşit de bunăvoie
suferinţele Domnului lor, pironindu-şi inimile pe Crucea Prietenului lor.
............................................................................................................................................
Şi auzind cei zece, au
început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Mânia celorlalţi zece împotriva
celor doi nu s-a ivit din înţelegerea lor mai duhovnicească şi mai desăvârşită
a Împărăţiei lui Hristos, decât înţelegerea lui Iacov şi Ioan, ci din curată
pizmă omenească. Ne va face această întrebare să socotim că înţelegerea
vinderii lui Hristos şi a Împărăţiei Sale este mai desăvârşită decât
înţelegerea lui Iacov şi Ioan? “De ce să se socotească Iacov şi Ioan pe o
treaptă mai ridicată decât noi ceilalţi?” – aceasta era întrebarea cea ascunsă,
principalul izvor al mâniei şi răzvrătiriirii lor împotriva celor doi. Prin
mânia lor pizmuitoare, cei zece Apostoli au dat la iveală pe neştiute, faptul
că ei pricepeau la fel de puţin ca Iacov şi Ioan sau, mai degrabă, că nu
înţelegeau Împărăţia duhovnicească a lui Hristos şi slava Lui cea cerească. Dar
noi ştim că Domnul Iisus nu a ales pe cei mai înţelepţi dintre înţelepţii lumii
acesteia ca să-I fie ucenici, ci, dimpotrivă, cu adevărat erau cei mai simpli
dintre cei simpli. El i-a ales pe cei mai împuţinaţi ca să-i facă cei mai mari:
El i-a ales pe cei mai simpli ca să-i facă cei mai înţelepţi; El i-a ales pe
cei mai slabi ca să-i facă cei mai tari; El i-a ales pe cei mai nesocotiţi ca
să-i facă cei mai slăviţi. Şi Domnul a izbutit în această treabă anevoioasă în
chip la fel de minunat, ca în toate celelalte. Puterea Lui făcătoare de minuni
nu s-a arătat aici mai puţin, decât în potolirea furtunii sau înmulţirea
pâinilor. Arătându-se slăbiciunile ucenicilor, Evangheliştii insuflaţi de
Dumnezeu, ai lui Hristos, săvârşesc un scop îndoit: mai întâi, ei ne arată în
felul acesta propria noastră slăbiciune; şi în al doilea rând, ei arată măreţia
puterii lui Dumnezeu şi înţelepciunea mijloacelor Sale de tămăduire şi
mântuirea oamenilor.
Sf. Nicolae Velimirovici, Predici
